Prima pagină ‹ OFF TOPIC ‹ CAFENEA - DISCUTII DESPRE ORICE

[delorin I]

Cea mai nobilă plăcere




de Massimo
Bontempelli





Cea mai nobilă plăcere e aceea a fumatului, pentru că, dacă o privim ca pe o plăcere fizică, e singura care nu

satisface nici o necesitate corporală, ca hrana, de pildă, reproducţia şi

altele. Iar pe acestea le avem în comun cu toate animalele şi deci şi plăcerile

care se leagă de ele; însă fumatul, nefiind în legătură cu vreo nevoie
animalică, e numai al omului, ca şi ideea de Dumnezeu şi simţul Infinitului.



Se poate spune că fumatul îşi are loc printre plăcerile spirituale şi poate fi

considerat egal în nobleţă cu oricare din ele. Dar celelalte plăceri spirituale

sunt numite plăceri din eroare; a picta un tablou sau a medita asupra unui

adevăr filosofic constituie desfăşurarea din plin a celei mai înalte

activităţi. Plăceri sunt numite actele care se împlinesc prin ele însele, care

nu sunt mijloacele unui scop şi care nu produc nimic. Ceea ce în domeniul

spiritului pot fi numite plăceri pe drept cuvânt, sunt fragmente sau cioburi de

activitate spirituală ( de pildă a merge la teatru); şi deci chiar şi în acest

domeniu fumatul, care e perfect autonom şi pur, şi nu are început şi sfârşit

decât în sine însuşi – şi nu imită nici o altă operaţiune artistică sau
meditativă, e o nobleţe superioară şi perfectă.



Fumatul mai e şi unica plăcere întru totul sinceră: pentru că în timp ce pentru un

motiv oarecare se poate simula plăcerea lecturii sau a spectacolului teatral,

sau a dragostei şi aşa mai departe, e absolut imposibil să fumezi din interes

şi nimeni nu poate să obţină o bucurie din actul acesta dacă nu o simte cu
adevărat.



Şi e atât de mare sinceritatea intimă culeasă din fumat, încât el trebuie să se moduleze

în feluri diverse pentru a se adapta

diverselor temperamente omeneşti; iar soliditatea fumătorului de trabuc,

siguranţa fumătorului de pipă, bărbăţia fumătorului de ţigări, nu-şi pot schimba rolurile între ei, constituind în
nobilul imperiu al fumului trei provincii inconfundabile.



Teza mea mai are, ca orice teză însemnată, aspectul său istoric: obiceiul fumatului

constituie adevărata separaţiune între lumea antică şi cea modernă; încă şi

aici cele două ere sunt inconfundabile. Creştinismul reprezintă o barieră mai

puţin sigură, date fiind numeroasele elemente creştine care se pot întâlni de

pildă în Grecia platonică ( pe când în era prefumătoare nu se găseşte

nici un element din arta şi din spiritul fumatului. Nici chiar descoperirea Americii nu are o prea

mare valoare despărţitoare, fie din cunoscutele bănuieli asupra unor

descoperiri feniciene în aceeaşi Americă, fie pentru că, dacă ne gândim bine,

America exista înainte de a fi descoperită. Nu se poate spune că vreun obicei,

un spirit, o cunoaştere, o tendinţă a omului de azi, nu are vreun precedent ori

o presimţire în unele din obiceiurile, spiritele, cunoaşterile sau tendinţele

omului antic: nici unul, afară de obiceiul fumatului. Cine ar putea să nege că
acesta e cel mai puternic titlu de însemnătate şi nobleţă?



Cel ce nu fumează nu-ş va putea închipui niciodată impresia dezastruoasă pe care

fraza „mulţumesc, nu fumez”, pronunţată pe orice ton, o produce în sufletul

celui ce oferă o ţigară. Şi nu fără cauze, obscure, dar profunde. Eu dispreţuiesc

şi mă feresc din instinct de cei ce nu fumează. Sunt în genere persoane lipsite

de umanitate, agăţate cu disperare de partea practică a vieţii, incapabile de

singurătate, ca şi de cordialitate. În cele mai bune cazuri, viciul de a nu

fuma îşi are cauza în răni psihice intime, dăruite cu toate relele unei

asemenea anormalităţi. În aceste cazuri, nefericitul e mai demn de plâns decât

de dispreţuit şi în loc să-l evităm, e mult mai uman să încercăm treptat şi
prieteneşte să-l reeducăm.

[Florin Dobre]

Peste o saptamana, de ziua mea, ma las de fumat...iar.

[State]

Cel ce nu fumează nu-ş va putea închipui niciodată impresia dezastruoasă pe care

fraza „mulţumesc, nu fumez”, pronunţată pe orice ton, o produce în sufletul

celui ce oferă o ţigară. Şi nu fără cauze, obscure, dar profunde. Eu dispreţuiesc

şi mă feresc din instinct de cei ce nu fumează. Sunt în genere persoane lipsite

de umanitate, agăţate cu disperare de partea practică a vieţii, incapabile de

singurătate, ca şi de cordialitate. În cele mai bune cazuri, viciul de a nu

fuma îşi are cauza în răni psihice intime, dăruite cu toate relele unei

asemenea anormalităţi. În aceste cazuri, nefericitul e mai demn de plâns decât

de dispreţuit şi în loc să-l evităm, e mult mai uman să încercăm treptat şi
prieteneşte să-l reeducăm.




Asta e maxima !


Nu mai fumez de ~8 luni.