La multi ani Nicule!....
Ma bucur ca ai intervenit. Am dat - fara acordul tau - unei doamne de la voi din oras, numarul tau de telefon pentru ca era la necaz....Daca te-a cautat bine, daca nu, treaba ei....
Referitor la ce scriu, este exact ce gandesc....Parerea mea - si dupa cum am vazut si a altora - este ca am dat din rau in mai-rau!....Poate eu sunt un nenorocit de nostalgic dar cata vreme vad, simt si aud ce-i in jurul meu, nu pot zice altfel....Viata este un razboi, care pe care....Ori ai nostri pe ai vostri, ori invers iar totdeauna cel care castiga are dreptate si istoria este scrisa doar de catre invingatori....Invinsii au doar sansa de a muri ca eroi sau de a ajunge pres de sters picioareloe pentru invingatori....Asa a fost de-a lungul vremurilor si noi nu putem schimba asta...
Repet faptul ca ma bucur ca ai intervenit si ma bucur ca nu esti intru-totul de acord cu mine....De "unanimitate" eu m-am saturat...
Acuma daca tot am intrat va mai prezint o spetza:
Umilinţa
GHEORGHITA ZBAGANU·10 IANUARIE 2016
Joi 31 ianuarie 2015. Mă întorceam acasă de la piaţă. Încă nu ninsese, dar deja era frig. Cînd să ajung la strada Parva aud în dreapta mea o voce timidă care îmi spune „Mă puteţi ajuta cu un leu?”. M-am uitat şi am văzut un tînăr îmbrăcat cu o canadiană verde, cu blugi albaştri şi cizme negre. Nu am făcut legătura cu vocea. Poate nu am auzit bine. „Poftim?” – l-am întrebat. Da, el era: „Mă puteţi ajuta cu un leu?”.
Tînărul nu părea un cerşetor. Era finuţ, cu o voce calmă şi şcolită. Nici bagaj nu avea: o geantă mică în spate. Avea mănuşi în mîini, căciulă e lînă în cap, fular. Nebărbierit, avea o bărbuţă rară şi şatenă. Aducea cumva cu un Cristos pictat de şcoala flamandă.
„Dar ce ai păţit? Cum ai ajuns în halul ăsta?” am dat eu cu bîta în baltă în timp ce mă scotoceam prin buzunare.
„Am decăzut pînă am ajuns în stradă. ”
I-am dat o hîrtie de zece lei. A părut – sau a mimat – recunoscător şi voia să mă binecuvînteze, să îmi dea Dumnezeu sănătate etc. „Măi, ce îţi dau aici este egal cu 0”. Ce ai păţit?
Omul a început să îmi povestească necazurile lui. Umil.
El este din Buzău. Are aproape 40 de ani. În 1994 a intrat la facultate, la stat, la facultatea de psihologie. În 1997, cînd era în anul 3 i-a murit mama. A rămas orfan. Nu s-a mai ţinut de facultate şi a decis să trăiască din ce ştia el să facă mai bine – grafică computerizată şi tehnoredactare. Cum le-a învăţat, că el era de formaţie umanistă? Singur, erau nişte manuale pe la Teora: de Basic, de C++....
Bine, şi unde stătea în Bucureşti?
La început a stat la cămin. După ce a abandonat şcoala s-a mutat în chirie. Treburile mergeau bine. Îşi plătea chiria la timp, şi-a cumpărat o bibliotecă, calculatoare, laptop, tabletă şi multe cărţi.
„Şi nu ai strîns şi tu ceva bani cît îţi mergea bine?”
„Nu, nu am ştiut să mă chivernisesc. Aveam prieteni mulţi, aveam iubită. Ştiam că dacă o să ajung la nevoie o să mă pot baza pe ei.”
Dar nici nu concepea că va ajunge vreodată la nevoie. Astea sunt lucruri care se întîmplă altora, nu lui. Lucrurile au mers din ce în ce mai rău în ultimii cinci ani. Piaţa se umpluse, nu mai avea comenzi la ce făcea el – grafică computerizată. A început să aibă greutăţi ciu plata chiriei.
„Şi nu ai încercat să te angajezi undeva, să ai un salariu stabil?”
La început nu s-a gîndit la asta, era sigur că se va descurca cu prietenii lui. De iubită s-a despărţit cînd u început greutăţile. Apoi şi-a vîndut biblioteca, cu cărţi cu tot şi a mai trăit o vreme. Apoi calculatorul, laptopul şi tableta.
Nu l-am întrebat dacă mai are telefon.
A căutat să se angajeze pe undeva, dar deja era prea tîrziu – nu mai era acceptat. S-a dus la interviuri, rezultatul fiind acelaşi: vă mulţumim, o să vă sunăm noi.
De un an nu a mai reuşit să îşi plătească nici chiria. A ajuns în stradă. Prietenii l-au abandonat toţi.
„Poate că aşa făceam şi eu în locul lor. Nu îi condamn. Cînd ai ajuns în stradă nu mai ai nici un statut social. Am avut încredere în ei. Puteam să nu am? Cum poţi trăi dacă nu crezi în pritenie?”
„Am vrut să mă sinucid, dar mi-a fost frică. Uneori mă mobilizez să gîndesc pozitiv, trebuie să existe vreo scăpare”.
„Dar de ce nu te întorci la Buzău? Trebuie să mai ai acolo colegi de şcoală, rude”
„Nu mă întorc, nu am la cine. Mi-e ruşine. Şi nu mai judec limpede. EU nu am mai dormit de astă vară în pat. La adăposturi nu mă duc, mai bine îmi pun ştreangul de gît”
Am vrut să îl întreb unde se spală, că arăta destul de curat.
„Mă mai ajută oameni aşa ca dv. Nu vă uitaţi că sunt îmbrăcat decent, totul de pe mine este de pomană. Dorm în cîte o scară de bloc, nu mă întind la orizontală, picotesc aşa, în fund. Sunt mereu în stare de somnolenţă. Cerşesc, ce să fac, încă nu am ajuns să dau în cap cuiva”.
Ca să fac ceva i-am dat o sticlă de vin pe care o cumpărasem pentru revelion.
S-a uitat la mine mustrător: „Ce să fac cu ea? Nici nu am tirbuşon. Oricum, vă mulţumesc. Conversaţia cu dv mi-a făcut bine. Oamenii se feresc de noi, parcă am fi ciumaţi. Dacă ai ajuns în stradă eşti ciumat şi nimeni nu se mai apropie de tine.”
Mi s-a pus un nod în gît şi am plecat mai departe, spre casă, lasîndu-l cu sticla de vin în mînă. M-am simţit bolnav de neputinţă. Şi de ruşine. Că nu puteam să îl ajut pe acest om. Să ăîi găsesc un adăpost. Un loc de muncă. Aş fi vrut să fiu un om care să poată face astea.
În ce context a spus Ieremia „blestemat este omul care se încrede în om”?
Întreb: este acest băiat o victimă a capitalismului?
Se putea imagina o asemenea situaţie pe vremea socialismului?
Un văr de al meu, Nelu lu Uşta a fost oarecum într-o situaţie asemănătoare. Nu a intrat la facultate, a plecat din Visag prin lume, a ajuns în Bucureşti unde a trăit din diverse expediente. Nu a ajuns niciodată în stradă. A fost controlor la tramvaie şi a avut şi alte slujbe. Mă vizita de cîteva ori pe an şi îmi cerea cîte o sută, două. De obicei mi le aducea înapoi. Fiind băiat frumos se aciuia pe lîngă o femeie singură. După 1990 s-a lipit pe lîngă diferite partide anticomuniste spunîndu-şi „consilier”. A decăzut imediat după moartea lui Gili. După 1992 nu l-am mai văzut. Nu avea un telefon la care să poată fi căutat. Sora lui de la Lugoj a pierdut contactul cu el de vreo 20 de ani. Unii spun că a murit. O fi ajuns şi el să cerşească?
Cine e de vină?
Asupra cui să cadă ruşinea asta, a exitenţei „boschetarilor”? Ce face primăria?
Ca primar, principala grijă ar trebui să fie aceea de a construi locuinţe sociale pentru oameni aflaţi în dificultate. Aşa cum a făcut Mazăre la Craiova. Şi nu de a da oamenii afară ca să elibereze casa pentru diverşi ticăloşi cărora justiţia română (o altă glumă sinistră) le-a retrocedat imobile. Cum a fost pe strada Vulturi.
Te poţi baza pe prieteni, la nevoie?
Sanatate!
