de Shrek » 17 Apr 2020, 09:38
Dupa ca ce trompetele actualului regim au sărit la gâtul medicilor, acuzând dea valma trădarea si dezertare acestora in lupta cu virusul ucigaș, acum constatăm că tunurile sunt puse pe biserica, preoți și enoriași deopotrivă, daca se poate numa cei de religie ortodoxă, facandu-i in responsabili de mortile viitoare, chiar dacă la acest moment, nimeni, dar chiar nimeni, nu a miscat un deget sa vada daca acea categorie extrem de vulnerabilă în fața virusului, bătrânii, mai traiesc , dar mai important ,cum traiesc. Ascunși în spatele unei griji declarative( eu as spune o imensa minciuna) fata de soarta acestora , ii condamna practic la o exterminare sistematică, prin tot felul de " obligatii" legale, dar care îi privează de un drept fundamental, dreptul la o viata decență. Nimeni nu îi intreaba ( vorbesc exclusiv de mediul rural) daca le lipseste ceva, daca au suficiente medicamente si cel mai important, daca au nevoie de ceva , nevoia de socializare a celor aflati in amurgul vieții fiind imensa. Ca sa fiu un pic carcotas, as spune ca aceasta atitudine de " ignorare " a lor de către autorități se poate pune pe seama apartenenței la bazinul electoral de stanga. Din aceste motive, dar mai ales entru că multi dintre ei vad , probabil, sfârșitul acestei curse numite viata, se îndreaptă cu gândul si chiar cu pașii către biserica, uneori către cimitir, un fel de " preumblare" cum ar spune nemtii, pentru a-si " alege" un loc de veci. Preoții , care nu sunt chiar niste uși de biserica ( asemeni unor medici), au trecut in fișa postului alinarea suferințelor sufletești cu vorba si cu gândul. De multe ori, aceasta alinarea, costă bani. Dar biserica in sine, a fost unul dintre pilonii fundamentali ai existenței noastre ca națiune, bucurandu-se de o încredere foarte mare din partea oamenilor. Este practic pus între in paranteze sacrificiu suprem al unor preoți in perioada comunistă, cand au refuzat să se lepede de credință lor, preferând libertatea morții in in locul renunțarii la credinta. Biserica nu trebuie privita numai " ca loc de munca al preotilor", locul unde se pupa moaste si unde se dau acatiste! Ea trebuie privita ca un " rau necesar, chiar indispensabil", în jurul căruia se formeaza identitatea unei nații! Deocamdata! Ce va fi mai departe, vom vedea! Poate nu noi, dar cu siguranta urmașii noștri!
Convingerea mea este ca, datorită nivelului mare de încredere a populației în bserica, mult peste ceea ce reprezintă pnl ( si in general, toți politicienii), si presedintele, ea va fi " tocata" sistematic de instituțiile de media si forta, cu scopuri vădit electorale. Semn,ca sfârșitul stării de urgență este aproape si campania electorală a început deja.
Spreaducere aminte, va propun ceva de citi, un articol mai vechi, despre cei ce nu s-au dezis de credință lor, în situații mult mai grave decat cea actuală....
Preoți români martirizați în pușcăriile comuniste
10 decembrie 2016 Vasile Surcel Social Comentariile sunt închisepentru
Preoți români martirizați în pușcăriile comuniste
Sfântul Evanghelist Matei spune: „Bate-voi păstorul și risipi-se-vor oile turmei“. Deși atei până în măduva oaselor, exact asta au făcut comuniștii români. La scurt timp după ce au coborât de pe tancurile sovietice, au umplut pușcăriile cu preoți și călugări, lăsând astfel „turma“ de credincioși fără cei mai destoinici dintre „păstorii“ ei.
Astăzi, când aproape că nu este zi de la Dumnezeu în care să nu auzim despre cine știe ce trăsnaie ori matrapazlâc comise de vreun popă și mai ales după ce am aflat despre ticăloasa colaborare a unor înalți ierarhi cu fosta Securitate, aproape că-ți vine să-i crezi pe cei care, după 1990, au afirmat că Biserica n-a fost decât o unealtă docilă care s-a pus în slujba comunismului, fără a schița vreun gest de opoziție la instaurarea acelui odios regim politic. Nimic mai fals: în urmă cu doar câteva decenii, mii de preoți, călugări ori simpli mireni de rând au fost aruncați în infernul pușcăriilor politice. Un infern palpabil, care a existat chiar aici, în lumea noastră, în locuri cumplite, unde credincioșii, indiferent de confesiunea lor religioasă, au îndurat veri toride ori gerul unor ierni cumplite, flămânzi și acoperiți doar cu o zeghe zdrențuită.
„Martiriologiul“ românesc
Decenii la rând, prigoana comunistă a făcut tot posibilul ca să arunce în uitare memoria celor pe care azi îi numim „sfinții martiri ai pușcăriilor“. Dar nici după 1990 noul regim democratic instaurat de Ion Iliescu, liber-cugetător și fost activist comunist de rang înalt, n-a făcut mai nimic pentru a reabilita memoria credincioșilor care au trecut prin infernul pușcăriilor comuniste. Un prim pas a fost făcut abia în anul 1998, odată cu apariția cărții intitulate, cu adânc înțeles, „Biserica întemnițată. România 1944-1989“. O lucrare semnată de cercetătorii Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu și Flori Stănescu, apărută sub egida Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului. Este un veritabil răboj al suferinței, care, bazat pe documente de arhivă, dar și pe mărturiile unor supraviețuitori, îi „inventariază“ pe teologii martirizați de comuniști, fără nicio discriminare de natură confesională. Este un cumplit inventar din care aflăm că 2.398 de clerici au fost victime ale represiunii comuniste. Dintre aceștia, 1.725 au fost ortodocși, 226 greco-catolici, 165 romano-catolici, 90 protestanți și neoprotestanți, plus încă 36 de slujitori ai altor religii, inclusiv musulmani, majoritatea din Dobrogea. Iar pentru ca acest „inventar“ să redea cât mai limpede hidoșenia acelor vremuri, mai aflăm că în jur de 250 dintre acești martiri au făcut sacrificiul suprem, lăsându-și oasele prin gropile comune deschise pe lângă pușcăriile politice. Dintre aceștia, 207 sunt creștini ortodocși, 30 romano-catolici, 4 evangheliști, iar restul greco-catolici. Sunt cifre cutremurătoare în fața cărora înalții noștri ierarhi de azi, dintre care unii au și contribuit, prin „turnătoriile“ lor la Securitate, ar trebui să plece capetele smeriți, iar unii dintre ei să se uite rușinați în oglindă.
Simpla enumerare a preoților și credincioșilor, ortodocși și de alte confesiuni, care au petrecut ani grei în pușcăriile comuniste, ori chiar au murit în cumplitele decenii de la începutul regimului comunist, compune un tragic „Martiriologiu“ național, cu nume de care, din păcate, ne amintim din ce în ce mai rar. Iar aceștia au fost din toate rangurile și categoriile, de la vlădică până la opincă, de la unii dintre cei mai înalți ierarhi până la simplii preoți.
Un mitropolit în domiciliu forțat
Irineu Mihălcescu, Mitropolit al Moldovei: anul trecut, pe 3 decembrie, Academia Română a ales, printre alții, și un membru post-mortem. A fost vorba despre Ioan Irineu Mihălcescu, fost Mitropolit al Moldovei și Sucevei între anii 1939 și 1947. Născut pe 24 iulie 1874, Irineu Mihălcescu și-a făcut studiile teologice atât în țară, cât și în mari centre universitare din străinătate. Conform biografilor lui, de-a lungul anilor de studiu, precum și al celor de episcopat, a publicat numeroase studii de Teologie Dogmatică, Apologetică și de Istoria Religiilor, plus nenumărate traduceri ale unor lucrări teologice străine, motiv pentru care a fost considerat cel mai mare teolog al vremii sale, supranumit și „Apostolul teologiei românești“. Dar tot el a fost cel care, în anul 1941, a binecuvântat Oastea Română la trecerea Prutului. În toate cărțile și predicile lui, înaltul ierarh s-a manifestat ca un dușman neînduplecat a ceea ce el numea „Bestia bolșevică“. Dar, cu toate că, în conformitate cu regulile de succesiune a înalților ierarhi, în calitatea sa de Mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu ar fi fost îndrituit să ocupe tronul de Patriarh al României, el nu s-a angajat niciodată în această succesiune. Dar, după cum se spune, „ascunse sunt căile Domnului“. Iar asta, pentru că, mai târziu, Mitropolitul Irineu a favorizat ascensiunea clericală a lui Iustinian Marina, cel care avea să fie rămână consemnat în istorie drept „Patriarhul Roșu“. Totuși, se pare că asta nu a fost de ajuns pentru regimul comunist de la București. Spre sfârșitul anului 1947, Irineu a fost scos din funcția de Mitropolit și a fost trimis, practic, în domiciliu forțat, la Mănăstirea Agapia. Acolo, a trecut la cele veșnice pe 5 aprilie 1948. Ulterior, s-a afirmat că el ar fi fost otrăvit, dar nimeni nu i-a anchetat cu adevărat cauzele morții. În același an, dar pe 27 februarie, murise, tot în condiții neclare, și Nicolae Munteanu, cel care, venit imediat după Miron Cristea, a fost cel de-al doilea Patriarh al Bisericii Otrodoxe Române. Moartea celor doi înalți ierarhi a lăsat cale liberă pentru ascensiunea „Patriarhului Roșu“ Iustinian Marina. Dar, în același timp, a declanșat și urgia care avea să se abată asupra clerului românesc.
Ucis în beciurile Securității
Gheorghe Dragomirescu a fost preot paroh în localitatea Lopătari, judeţul Buzău. S-a opus mereu la folosirea violenței ca armă și formă de luptă politică. Cei care l-au cunoscut au povestit că, în predicile sale, îi sfătuia pe enoriași să fie cinstiţi şi să-i respecte pe funcţionarii statului. În satul care i-a fost parohie, a înfiinţat cantine la trei şcoli, iar în 1940, când acolo a fost o secetă cumplită, i-a aprovizionat pe săteni cu porumb. Calvarul său a început după venirea la putere a comuniștilor. Iniţial, a fost acuzat fără niciun temei că i-a ajutat cu provizii şi haine pe membrii unui grup de partizani ascunşi în munţi. În februarie 1949, a fost arestat și anchetat de Securitate, care l-a și condamnat la un an de închisoare. În acea perioadă, credincioşii din parohie, chiar și cei care erau membri ai Partidului Muncitoresc Român, au cerut eliberarea lui, convinși că este nevinovat. A fost repus în drepturi în decembrie 1953. În august 1959, preotul Dragomirescu a fost arestat din nou, sub acuzația de „uneltire contra ordinii sociale“. Un turnător al Securității care avea numele conspiratuiv „Iorgu“ a afirmat că preotul „ar fi răspândit“ printre credincioşi discuţii dușmănoase „contra regimului din Republica Populară Română“. Altă acuzaţie, bazată tot pe „note informative“, a fost că asculta posturi de radio străine şi făcea comentarii, pe un ton ostil, la adresa URSS. Părintele nu a recunoscut niciuna dintre învinuiri, spunând că se ştia urmărit și nu putea face astfel de greşeli. Aflat în sediul Securității din Buzău, a murit în noaptea de 27/28 august 1959. Emisă pe 31 august, Ordonanţa de încetare a procesului penal preciza că „inculpatul Gheorghe Dragomirescu s-a sinucis prin strangulare, în timpul anchetei“. Ulterior, s-a aflat că el ar fi fost spânzurat cu sârmă ghimpată. Dar nici până acum nu se ştie unde a fost îngropat. Emis în anul 1961, certificatul său de deces a ajuns la familie abia în 1963.
Monseniorul Ghika, martirul cu „sânge albastru“
Vladimir Ghika s-a născut pe 25 decembrie 1973, la Constantinopol, urmaș al unei mari familii aristocratice care a dat mai mulți voievozi ai Țărilor Române. Era nepotul de fiu al voievodului Grigore Ghika. A studiat la Paris, dar a făcut și un doctorat în teologie, pe care l-a obţinut la Roma. Deşi provenea dintr-o familie cu o îndelungă tradiţie ortodoxă, în 1902, pe când avea 29 de ani, s-a convertit la catolicism. Ulterior, el s-a dedicat apostolatului laic și a călătorit mult, de la Tokio până la Sidney și Buenos Aires. Peste tot i-a ajutat și i-a îngrijit pe năpăstuiții soartei, indiferent dacă aceia erau bolnavi de ciumă, ori numai deosebit de săraci.
Vorbind despre Monsenior, Francisc Doboş, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, afirmă:
„Monseniorul Ghika a fost promotorul unui serviciu similar SMURD-ului modern. La răscoala ţăranilor din 1907, s-a dedicat îngrijirii celor răniţi. De asemenea, a înfiinţat primul dispensar gratuit pentru săraci. A primit numeroase decoraţii din partea Regelui. Dar cu toate că nu era militar, a primit și o decoraţie militară, răsplată a devotamentului cu care i-a îngrijit pe răniţii din Războiul Balcanic“. Vladimir Ghika a fost hirotonit preot abia la vârsta de 50 de ani, la Paris, unde a slujit pentru străinii săraci şi marginalizaţi din cartierul Villejuif, unde a şi locuit într-o baracă din lemn. În 1931, Monseniorul Ghika a fost numit de Papă în funcția de „Protonotar apostolic“, așadar, prelat la Curtea Papală, însărcinat cu înregistrarea și expedierea actelor pontificale. La începutul celui de al doilea Război Mondial, se afla în România, de unde a refuzat să plece doar pentru a fi alături de țara lui, care trecea printr-o perioadă deosebit de dificilă. Din același motiv, s-a hotărât să rămână în București și după ce comuniștii au preluat puterea. Câțiva ani mai târziu de la acea decizie, în seara de 18 noiembrie 1952, Monseniorul Vladimir Ghika a fost arestat sub acuzaţia de „spionaj în interesul Vaticanului şi al puterilor imperialiste“. A fost întemnițat în infernul de la Jilava, unde a fost bătut și torturat. La sfârșitul procesului său, care a avut loc în 1953, a fost condamnat la trei ani de închisoare. A apucat să facă doar circa un an de închisoare, căci a încetat din viață pe 16 mai 1954. A fost înmormântat iniţial în cimitirul din apropierea închisorii Jilava, însă în anul 1968 rămăşiţele sale pământești au fost strămutate în cimitirul Bellu Ortodox. În ultimii ani, Vaticanul a declanșat procedurile și anchetele cuvenite, în urma cărora Monseniorul Vladimir Ghika urmează să fie beatificat.
„Mânca-v-ar Raiul!“
Astfel obișnuia se se adreseze celor care-l ascultau Părintele Arhimandrit Ilie Cleopa. Cu siguranță, știa foarte bine despre ce vorbea, căci, în tinerețe, a trecut și el pe lângă iadul comunist. Sfinția sa a intrat „în vizorul“ autorităților comuniste după o predică, rostită la sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, când a spus: „Să dea Dumnezeu ca și conducătorii noștri de acum să fie ca Sfinţii Împărați, ca să-i pomenească Biserica în veac, şi lăudând râvna marilor împărați, care au dat libertate creştinilor şi au construit numeroase biserici“. Atât a fost suficient pentru ca un „turnător“ să-l denunțe la Securitate. A fost arestat şi anchetat, vreme de cinci zile, la Târgu Neamţ. În lipsa altor probe concrete, a fost eliberat în scurt timp. Apropiații lui, conştienți că va mai avea probleme cu autorităţile comuniste, l-au sfătuit să se ascundă pentru un timp în munţi. Atunci Arhimandritul Ilie Cleopa și-a făcut un bordei în pământ, la circa 6 km de mânăstire. Vreme de șase luni, acolo s-a rugat, zi și noapte, cerând ajutorul şi mila lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. După acele luni de asceză, Arhimandritul Ilie Cleopa a fost readus stareţ în Mănăstirea Sihăstria. Dar nici de astă dată nu a avut parte de liniște: după doi ani, comuniștii l-au arestat din nou și l-au dus la anchetă la Fălticeni, unde l-au interogat o noapte întreagă. „Dumneata sabotezi economia naţională şi spui că astăzi este Sfântul Gheorghe, mâine este Sfântul Vasile şi oamenii pun ţapina jos şi nu mai lucrează“, i-au reproșat anchetatorii. Scăpat cu bine din mâinile lor, s-a retras din nou în pustietate, împreună Arsenie Papacioc, unul dintre ucenicii lui preferați. Ei s-au adăpostit la o stână părăsită, unde un localnic, bun creştin, le-a dus alimente timp de doi ani, o dată pe lună. În 1959, comuniştii au declanșat lupta contra „propagandei religioase“ şi au dat un decret prin care peste 4.000 de monahi au fost izgoniţi din mănăstiri. Părintele Cleopa a fugit iarăși în pustietate și, vreme de doi ani, s-a ascuns pe Muntele Petru Vodă. Abia în 1964 s-a reîntors la Sihăstria. Zece ani mai târziu, a pornit în pelerinaj, împreună cu alţi călugări, la Mormântul Domnului, la Muntele Sinai şi Athos. A plecat la Domnul Dumnezeu, Cel pe care l-a slujit o viață întreagă, pe 2 decembrie 1998. Iar de atunci încoace Arhimandritul Ilie Cleopa este venerat cu tot respectul cuvenit unui sfânt adevărat.
Unde ne sunt sfinții?
Lista martirilor noștri creștini este cu mult mai lungă, astfel că ar fi nedrept să nu-i enumerăm, măcar, pe: Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Iustin Pârvu, Profesorul Dumitru Stăniloae, Părintele Constantin Galeriu, Arhimandritul Benedict Ghiuș, Părintele Ioan Negruțiu, Părintele Nil Dorobanțiu, Ieromonahul Sofian Boghiu, Sandu Tudor, fost stareț la Rarău, unde numele lui de schimnic a fost Daniil, Părintele Nicolae Grebenea, Antonie Plămădeală, Părintele Arsenie Boca, Părintele Petroniu Tănase, Părintele Dimitrie Bejan, Părintele Mina Dobzeu, Părintele Ioan Bunea, Părintele Ilie Lăcătușu, Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Părintele Zosima Oancea. Și mulți, mulți alții ca ei.
Din păcate, mult prea ocupați de propriile buzunare, înalții noștri ierarhi par să-i fi uitat pe acești sfinți ai pușcăriilor comuniste. De fapt, ceea ce vedem acum este că foarte mulți dintre ei s-au preschimbat într-un soi de funcționari care merg zilnic la biserică la fel ca la un ,,job” obișnuit. În schimb, Biserica Catolică este pe cale de a-l beatifica pe smeritul Monsenior Vladimir Ghika, mort ca un adevărat sfânt martir, în pușcăria de la Jilava. Sfințiții și Preasfințiții noștri ierarhi nu au vreme pentru o asemenea recunoaștere.
Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei
– S-a născut pe 24 iulie 1874, în satul Valea Viei, com Pătârlagele, jud. Buzău
– A studiat teologia la București, Berlin și Leipzig
– A fost ales Mitropolit al Moldovei pe 29 noiembrie 1939 și a fost înscăunat în Catedrala Mitropolitană din Iași pe 17 decembrie 1939. A deținut această funcție până pe 16 august 1947, când a fost retras de comuniști din scaunul mitropolitan
– A fost trimis, practic, în domiciliu forțat, la Mănăstirea Agapia
– A trecut la cele veșnice pe 5 aprilie 1948. Ulterior, s-a afirmat că el ar fi fost otrăvit.
Monseniorul Vladimir Ghika
– S-a născut pe 25 decembrie 1873, la Istanbul. Era nepotul voievodului Grigore Ghika
– În 1931, Papa l-a numit „Protonotar apostolic“, așadar, prelat la Curtea Papală, însărcinat cu înregistrarea și expedierea actelor pontificale
– A fost arestat pe 8 noiembrie 1952, iar în 1953 a fost condamnat la trei ani de detenție sub acuzația de „spionaj în interesul Vaticanului şi al puterilor imperialiste“
– A trecut la cele veșnice pe 16 mai 1954. În ultimii ani Vaticanul a declanșat procedurile pentru beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika
Părintele Arhimandrit Ilie Cleopa
– S-a născut pe 10 aprilie 1912, în comuna Sulița, județul Botoșani
– În decembrie 1929, se alătură obștii de călugări la Schitul Sihăstria
– 2 august 1937 este uns în monahism și primește numele călugăresc de Cleopa
– Între 1952-1954 este urmărit de Securitate, motiv pentru care se ascunde în munții Stânișoarei
– 1959-1964: se retrage iar în munți pentru a scăpa de urmărirea Securității. În toamna anului 1964 a revenit la Mănăstirea Sihăstria, ca duhovnic al întregii obști călugărești
– Pe 2 decembrie 1998, Părintele Ilie Cleopa a plecat la cele veșnice
Părintele Ilie Lăcătușu
– S-a născut pe 6 decembrie 1909, în comuna Țepești, Vâlcea
– În 1934 a absolvit Facultatea de Teologie din București
– În 1942 a fost detașat în cadrul Misiunii ortodoxe din Transnistria
– Între anii 1952 și 1964 a fost arestat și trimis la Canal și la Periprava
– A trecut la cele veșnice pe 22 iulie 1983
Preot Gheorghe Dragomirescu
– A fost arestat în anul 1949 sub acuzația că i-ar fi aprovizionat cu haine și alimente pe partizanii din munți. A fost eliberat după un an de detenție
– August 1959: a fost arestat din nou sub acuzația de „uneltire contra ordinii sociale“
– În noaptea de 27/28 august 1959 a fost ucis în sediul Securității din Buzău. Ulterior, s-a aflat că ar fi fost spânzurat cu sârmă ghimpată
Articol preluat din ziarul cotidianul.
PS. " Moș Ghorghe" iti multumeste pentru urări! Sărbători fericite si sănătoase!
