Prima pagină ‹ OFF TOPIC ‹ CAFENEA - DISCUTII DESPRE ORICE

[Donbazil]

De unde a-i scoas-o nene?!
Buna rau!

Numai bine,
Alin

Pai e plin netu' de chestii d'astera faine......Tre4buie numa sa ai p[utzintica rabdare.....
Exemplu:http://bancuri.rol.ro/intr-un-sat-o-vaca-grasa-4630.html

[iunicu]

poezia asta e compusa de Flick, un tip de la Radio Zu, si a fost citita de Buzdugan in emisiunea lor de dimineata.

[Mircea_63]

La New York s-a deschis un magazin unde femeile pot alege si cumpara un sot. La intrare sunt afisate regulile de functionare ale magazinului:
“Poti vizita magazinul O SINGURA DATA!
Sunt 6 etaje si caracteristiciule barbatilor se imbunatatesc pe masura ce urci la etajul superior.
Poti alege orice barbat de la un etaj, sau poti urca la etajul urmator.
Nu te poti intoarce la etajul inferior!”

O femeie decide sa viziteze magazinul pentru a gasi un barbat care sa ii tina companie.
La etajul unu, pe usa este urmatorul afis: “Acesti barbati au un loc de munca!”

Femeia decide sa mearga la etajul urmator. La etajul al doilea, pe usa este urmatorul afis: “Acesti barbati au un loc de munca si iubesc copiii!”

Femeia hotaraste sa urce totusi la etajul urmator, al treilea, unde gaseste pe usa urmatorul afis: “Acesti barbati au un loc de munca, iubesc copiii si sunt extrem de frumosi!”. “Wow!!!” isi spune femeia, insa hotaraste sa mearga la etajul urmator.

La etajul al patrulea pe usa este urmatorul afis: “Acesti barbati au un loc de munca, iubesc copiii, sunt frumosi de innebunesti si ajuta si la treburile din casa!”. “Incredibil! exclama femeia. Cu greu pot rezista!”. Insa decide sa mearga la etajul urmator.

La etajul cinci pe usa este urmatorul afis: “Aceasti barbati au un loc de munca, iubesc copiii, sunt frumosi de innebunesti, ajuta si la treburile din casa si sunt extrem de romantici!”. Femeia este tentata sa ramana si sa aleaga un barbat, insa pana la urma decide sa urce la ultimul nivel.

La etajul sase se afla urmatorul afis: “Esti vizitatoarea cu nr. 31.456.012 a acestui etaj. Aici nu sunt barbati, acest etaj exista numai pentru a demonstra ca este imposibil sa satisfaci o femeie!!!…”

[Donbazil]

Sal'tare!

În ţara mea

În ţara mea sunt văi şi munţi şi flori,
Şi diamante,
Şi sunt sticleţi atât de mulţi în capete savante!...
Poeţii ritmului sărac slăvesc albastrul zării,
Şi creşte-atât de mult spanac pe lanurile ţării.
În ţara mea sunt tei şi plopi,
Şi zarea-i diafană,
Şi-n ţara mea jandarmi şi popi iau lefuri de pomană;
Şi-n ţara mea sunt flori de myrt,
Principiu sau idee,
Sunt vorbe de păstrat în spirt, expuse prin muzee.
Din larg de crânguri vin zefiri şi tuturor dau veste
Că-n ţara mea sunt trandafiri şi fete
Că-n poveste,
Idile nasc şi se desfac subt luminiş de lună,
În ţara mea onoarea-i fleac şi dragostea
Minciună.
Şi-n ţara mea sunt mulţi părinţi ce plâng morminte
Multe...
Şi pribegesc scrâşniri din dinţi...
Dar cine să le-asculte,
Când e minciuna pe amvon şi nedreptatea-i lege,
Când guvernanţii-s de carton
Şi nepăsarea Rege?

poezie de Ion Pribeagu din Vârfuri de spadă (1915)

[proapis13]

Bondarul şi albina(de George Lache)

Pe un băţ de Floarea soare',
Ce-şi înalţă spre lumină
Mlădioasa sa tulpină,
Stau de vorbă două gâze,
Un bondar şi o albină.

"Draga mea", îi spuse-acesta
Ridicând aripile şi-aranjându-şi dungile,
Tare-aş vrea să-ţi spun ceva,
Dar nu-mi vin cuvintele!

"Ştii? În afară că sunt tânăr,
Ne-nvăţat si neşcolit,
Unii spun chiar despre mine,
Ca aş fi un pic tâmpit?!

Tare-aş vrea să ştiu şi eu
Vorbe-alese să adun
Şi să fac din ele versuri
Care-apoi să ţi-le spun!

Sau să cânt mi-ar mai plăcea,
Pe'nserat, mai pe răcoare,
Ţi-aş cănta cu drag ceva
Înainte de culcare.

Dar nimic din toate astea,
Nu-s in stare ca să fac
Şi nu ştiu cum aş putea
Întru-un fel să-ţi fiu pe plac?!

"Dragă june'naripat
Şi cu spatele dungat,
Cu ochi negrii de tăciune,
Înteleg ce vrei a-mi spune!

Eşti şi tânăr şi frumos
Şi puternic eu aş spune,
Însă altceva aş vrea
De la cel ce-mi va fi june!

Şti tu oare ce e munca?
Tu te plimbi din floare-n floare,
Nu aduci ca mine-n stup,
Tot polenul în spinare!

Şi nici ceară tu nu faci,
Faguri, ce să mai vorbim?
Şi-aş mai zice căteva,
Dar mai bine ne-oprim!

Nu vreau versuri să-mi reciţi,
Nici balade ca să-mi cânţi,
Vreau doar să munceşti ca mine
Şi tot stupul să-l ajuţi!

Draga mea regret a-ţi spune
Că-nţeleg că nu-nţelegi,
Ce ţi-am spus eu pan-acuma,
N-ai putut ca să deslegi!

Te-am cerut eu de nevastă?
Am vorbit de "pirostrii"?
Tot ce vreau eu de la tine,
E să-ti dăruiesc copii!

Geaba umbli şi munceşti
Dacă nu ştii pană-acum,
Că aceasta mi-e menirea
Şi apoi îmi văd de drum!

Toţi am fost lăsaţi în lume
C-o menire şi cu-n scop,
Te sărut, îţi spun adio,
Am plecat şi nu-măntorc!

salve

[iunicu]

Dragostea adevarata

Părinţii mei au trăit cincizeci şi cinci de ani căsătoriţi. Într-o dimineaţă, pe când cobora scările ca să-i pregătească tălui meu micul dejun, mama a făcut infarct. A căzut. Tatăl meu a prins-o, a ridicat-o cum a putut şi aproape târâş a urcat-o în camionetă.
Cu toată viteza, tot timpul în depăşire, nerespectând stopurile, a reuşit s-o ducă la spital. Când a ajuns, din nefericire, deja murise. În timpul înmormântării, tatăl meu nu a scos niciun cuvânt, privirea lui era pierdută. Aproape că nici n-a plâns.
În acea noapte, am stat toţi copiii cu el. Într-o atmosferă de durere şi nostalgie, ne-am amintit câteva anecdote frumoase. El l-a rugat pe fratele meu, teolog, să-i spună unde era ea în acele momente. Fratele meu a început să vorbească despre viaţa de după moarte, presupunând cum şi unde s-ar afla ea. Tatăl meu asculta cu mare atenţie.
Deodată a cerut: "Duceţi-mă la cimitir". "Tată, - i-am răspuns - e ora 11 noaptea! Nu putem să mergem la ora asta la cimitir". A ridicat vocea şi, cu o privire pătrunzătoare, a zis: "Nu discutaţi, vă rog, nu vă certaţi cu un om care tocmai a pierdut-o pe cea care i-a fost soţie timp de 55 de ani".
A urmat un moment de linişte respectuoasă. Nu am mai zis nimic. Am plecat la cimitir, am cerut voie paznicului şi, cu lumina unei lanterne ne-am ghidat până la mormânt. Tatăl meu a mângâiat piatra, a plâns şi ne-a spus nouă, copiilor lui, care priveam scena impresionaţi: "Au fost 55 de ani frumoşi... Ştiţi? Nimeni nu poate vorbi despre iubirea adevărată dacă nu ştie ce înseamnă să petreci astfel viaţa cu o femeie". A făcut o pauză şi şi-a şters lacrimile. "Ea şi cu mine am trecut amândoi prin acel moment de criză. Când mi-am schimbat serviciul, a continuat, ne-am făcut bagajele, am vândut casa şi ne-am mutat în alt oraş. Am împărtăşit bucuria de a ne vedea copiii cu facultatea terminată, am plâns unul lângă altul la pierderea celor dragi, ne-am rugat împreună în saloane de spital, ne-am avut alături la durere, ne-am îmbrăţişat de fiecare Crăciun şi ne-am iertat greşelile unul altuia... Copii, ea s-a dus şi sunt mulţumit. Ştiţi de ce? Pentru că a plecat înaintea mea; nu a trebuit să treacă prin agonia şi durerea de a mă îngropa, de a rămâne singură după plecarea mea. Sunt eu cel care trece prin asta şi-i mulţumesc lui Dumnezeu. O iubesc atât de mult încât n-aş fi dorit să sufere.
Când tatăl meu a terminat de vorbit, fraţii mei şi cu mine aveam feţele înmuiate în lacrimi. L-am îmbrăţişat şi el ne-a consolat: "În ordine, copii, putem să mergem acasă; a fost o zi foarte bună.
În acea noapte am înţeles ce este iubirea adevărată.

[Mircea_63]

Legenda lui Filemon şi Baucis

Călătoria lui Zeus pe pământ Într-o zi, Zeus şi-a preschimbat sceptrul de aur într-un toiag din lemn de corn. Mantia lui sărbătorească, ţesută de mâna Atenei, a prefăcut-o într-o haină de om sărac şi necăjit. Sub haină însă şi-a vârât fulgerul cel scânteietor. Şi a pornit apoi prin lume, însoţit doar de Hermes.

Nu ştie nimeni cum s-a-ntâmplat într-o seară, că dânşii n-au găsit niciunde un adăpost şi niscai hrană, deşi le spuneau tuturor că vin în numele lui Zeus. Tocmai se pregăteau să-şi facă culcuşul, pentru acea noapte, într-o căpiţă-nmiresmată de fân, ce se afla pe câmp, când iacătă o luminiţă… Uitându-se ceva mai bine, au înţeles că-i o colibă, cea mai sărmană dintre toate câte văzuseră în sat.

Hermes s-a apropiat de uşă şi a bătut uşor în ea. Uşa micuţă s-a deschis încetinel şi scârţâind. În prag s-a arătat un chip. Un chip cuminte de bătrân, şi-n urma lui o bătrânică.

— Poftiţi!… Poftiţi în casa noastră, au rostit ei, fără să-ntrebe măcar o vorbă pe drumeţi, de unde vin şi cine sunt.

Cei doi bătrâni, aşa de buni şi primitori, se numeau Filemon şi Baucis.

Deşi erau atât de-n vârstă, rar să fi fost pereche-n lume mai strâns unită decât ei. Se îndrăgiseră din vremea când amândoi erau copii. Mai târziu, se legaseră prin lanţul dulce-al căsniciei şi rămăseseră-mpreună şaizeci sau şaptezeci de ani, dacă nu, poate, şi mai bine… Iar lumea îi dădea drept pildă de căsnicie trainică.

Fetelor, când se măritau, părinţii le făceau urarea :

— Să fii la fel de fericită, în anii tăi de căsnicie, cum este doar bătrâna Baucis.

Băieţilor, la-nsurătoare, părinţii le spuneau la fel :

— Să fii iubit ca Filemon de credincioasa lui soţie!

Şi dacă e să vorbim drept, nu avuseseră bătrânii niciun belşug în viaţa lor. Coliba-n care locuiau era din trestie uscată, cam coşcovită şi-aplecată, şi învelită cu şovar. Alături de coliba lor era un petic de grădină, tăiat în două de-un pârâu. Aici lucra de dimineaţă şi până seara Filemon, săpând şi cultivând legume sau îngrijind pomii şi viţa, care creşteau la marginea pământului ce-l stăpâneau. Erau săraci, dar acest lucru nu-i împiedica deloc să îşi găsească mulţumirea în dragostea ce îi lega, în înţelegerea deplină ce domnea veşnic între ei. Aşa se face că puteau să-ndure orişice necazuri şi lipsuri grele, fără teamă sau plânsete zadarnice. Ba uneori mai ajutau şi pe-alţii, care-aveau nevoie, fie cu roade din grădină, fie cu sfaturi înţelepte. În casa lor nu se găseau slugi şi stăpâni, ca pe la alţii. Singuri îşi porunceau şi tot ei îşi aduceau la-ndeplinire, sârguincios, poruncile. Aceştia erau pământenii la care Zeus şi cu Hermes au poposit în acea seară.

Filemon si Baucis

O masă întinsă cu toată inima Cu feţe calde, primitoare, cu firea lor deschisă, bună, i-au poftit grabnic în colibă pe cei doi mândri-olimpieni, fără să cate nici la haine, nici la cuvinte sau la feţe. Ba, tocmai fiindcă olimpienii păreau trudiţi, săraci, flămânzi, cei doi bătrâni s-au arătat mai săritori ca totdeauna, mai dornici să-i primească bine. Iar Filemon i-a îmbiat:

— Uitaţi-vă… laviţa asta. Şedeţi şi odihniţi-vă de osteneala drumului, cât timp o să pregătim masa.

Baucis a-ntins pe scândură o pătură din lână moale, ţesută chiar de mâna ei; apoi, s-a repezit la vatră, dezvelind din cenuşă jarul ; a pus pe jar frunze uscate, surcele şi un lemn mai gros, suflând din răsputeri într-însul. Focul a pâlpâit pe-ncetul, iar când a ars cu vâlvătaie, Baucis a potrivit deasupră-i un ceaun mare, plin cu apă. În vremea asta, soţul ei îi adusese din grădină legume proaspete, pe care le-au şi pus în ceaun să fiarbă. Filemon a mai coborât şi o bucată de slănină, care stătea de mult în grindă, păstrată pentru sărbători. Din ea a retezat bătrânul o felioară, nu prea groasă, şi i-a dat drumul în fiertură, să-i dea gust puţintel mai bun.

Pentru că masa-ntârzia, gazdele, ca să-nşele vremea, stăteau cu oaspeţii de vorbă, glumind şi arătându-se veseli şi binevoitori.

Filemon a turnat apă caldă într-un lighean din lemn de tei. S-a aplecat singur de şale, să spele, după datină, picioarele drumeţilor. Pe urmă-a luat un covoraş, cam învechit şi ros de timp, şi totuşi cel mai bun din casă. L-a aşternut frumos pe patul unde urma să doarmă zeii.

Umblând grăbită, bătrânica ştersese masa c-un mănunchi de mentă strânsă din grădină, iară pe masă adusese măsline puse-n saramură, cicoare, napi, brânză de vaci şi ouă coapte-n spuza caldă. Şi-ntr-un vas larg pusese vinul, destul de vechi şi aromat. În faţa fiecărui zeu era câte o cană mică, din lemn de fag, şi smălţuită cu ceară albă de albine. După gustare a-mpărţit fiertura caldă de legume. Pe urmă a adus bătrânul un coşuleţ umplut cu fructe. Erau acolo nuci, curmale, prune ca nişte pietre scumpe, struguri cu boabe mari şi roşii, smochine dulci şi, la mijloc, un fagure de miere albă. Nu mai ştiau cum să-i slujească pe cei doi oaspeţi, ce să le dea, cum să-i îmbie. Mai ales Filemon, bătrânul, le turna vin neîncetat. Dar ce să vezi ? Oricât turna vinul în căni, vasul de lut rămânea plin. Stăpânul cerului dăduse, în acest fel, un semn că este un preaputernic olimpian.

Zeii se arată cine sunt Filemon a priceput semnul. Chemând-o lângă el pe Baucis, s-au plecat zeilor cu teamă. Amândoi şi-au cerut iertare că cina a fost prea săracă. Pentru că în coliba lor aveau şi-o pasăre, o gâscă, s-au repezit s-o prindă iute şi s-o gătească zeilor. Numai că ei erau bătrâni. Picioarele le tremurau. Iar gâsca era sprintenă. Sărea-n colibă ici şi colo şi gâgâia înfricoşată. Ba, parcă presimţindu-şi soarta ce o pândea, pasărea şi-a căutat scăparea chiar sub picioarele lui Zeus. Acesta însă i-a oprit:

— Lăsaţi-o, n-o sacrificaţi. Este destul tot ce ne-aţi dat.

Şi Zeus, mulţumit în sine, pentru c-a fost recunoscut, a mai rostit bătrânilor:

— Aţi fost pentru noi gazde bune. Vecinii voştri însă nu ne-au primit ca oaspeţi, precum se cuvenea, deşi cerusem adăpost în numele Olimpului. Pentru nelegiuirea asta, ei au să fie pedepsiţi. Numai pe voi vă vom cruţa ; dar trebuie să ne urmaţi pe muntele din apropiere…

Bătrânii cunoşteau prea bine că nu e chip să stea-mpotrivă, când zeii hotărăsc ceva. Le părea rău de casa lor, unde trăiseră o viaţă, în înţelegere deplină. Dar nu aveau, bieţii, ce face. Au trebuit să se supună. Luându-şi câte-un toiag în mâini, au pornit după cei doi zei.

Au mers ce-au mers, şi au ajuns aproape-n vârful muntelui. Atunci Filemon a-ntors capul, să vadă ce s-a petrecut şi ce osândă au dat zeii satului lor. Da-n locurile cunoscute, voinţa zeilor schimbase satul întreg într-un lac negru, care sclipea tăcut sub lună, închizând taina-n apa sa. Priveliştea i-a-ndurerat pe cei doi soţi, şi lacrimi le-au ţâşnit din ochi.

— De ce aţi scufundat tot satul? a spus bătrânul Filemon. Chiar dacă unii dintre ei greşiseră faţă de voi, ceilalţi erau nevinovaţi.

— Taci, Filemon, a rostit Zeus. Osânda noastră, cum o fi, este întotdeauna dreaptă. Priviţi mai bine spre coliba în care voi ne-aţi ospeţit…

Filemon si Baucis - legenda iubirii

Un stejar mândru, ce parcă-mbrăţişează un tei în floare Într-adevăr, cătând bătrânii înspre coliba lor cea veche, n-au mai văzut-o. Însă pe locul unde fusese ea-nainte, se ridicase-o insulă. Pe insulă era un templu din marmură în care Zeus avea o statua de aur. Porţi mari, sculptate,-nchideau templul. Grădini pline de flori şi rodii se întindeau în jurul său.

— Voi o să locuiţi în templu, a glăsuit solemn stăpânul. Vreau să vă dau şi o răsplată, pentru că i-aţi cinstit pe zei. Spuneţi o singură dorinţă. Poate vreţi aur, tinereţe sau frumuseţea mult râvnită, putere, slavă sau mărire ? Spuneţi ce vreţi, şi vă voi da.

Filemon a privit spre Baucis. Ea către el, cu înţeles. Se deprinseseră cu timpul să îşi grăiască fără vorbe, numai privindu-se în ochi.

— Nu, mare Zeus, nu vreau asta, a dat răspuns Filemon. Aurul mult se risipeşte. Puterea scade. Tinereţea trece cu anii, negreşit. Pacea şi dragostea în care am vieţuit cu buna-mi Baucis sunt lucruri de nepreţuit. De-aceea, dacă vrei să faci unor bătrâni sărmani un dar, îngăduie să-nchidem ochii, amândoi, în aceeaşi clipă. Să nu-mi vadă soţia rugul pe care îmi vor arde trupul. Nici eu pe-al ei nu vreau să-l văd, căci m-ar îndurera prea tare…

— Numai atâta vă doriţi ?

— Darul acesta ni-i destul… a dat din cap bătrâna Baucis.

— Bine. Fie pe voia voastră…

Şi Zeus a făcut un semn. Amândoi zeii au pierit. N-au mai rămas, acolo-n munte, decât bătrânii.

Filemon şi iubita-i Baucis s-au coborât până la templu. S-au aşezat în tinda lui, dorind să stea-n aceleaşi locuri, în care vieţuiseră încă de când erau copii.

Anii s-au scurs pe îndelete. Cei doi s-au gârbovit mai mult. Ochii li s-au înceţoşat ; nu mai vedeau nici la un pas.

Şi-aşa, precum spune legenda, şedeau bătrânii, într-o zi, pe trepte-n faţa templului. Nişte drumeţi îi întrebau despre-ntâmplarea petrecută odinioară în coliba unde se odihnise Zeus. Ei povesteau, cu vorbă moale, tremurătoare, tot ce-a fost: cum le-a schimbat coliba Zeus în acel templu aurit.

Pe când vorbea aşa, bătrânul a simţit că îl înfăşoară o scoarţă rece, pe la tălpi. Scoarţa creştea şi către mijloc, şi se urca spre gât, spre cap.

Baucis simţea acelaşi lucru. Înţelegând că i-a sosit sfârşitul aşteptat, a spus uşor lui Filemon:

— Soţul meu scump, a sosit ceasul!… îţi spun adio…

— Adio!... a grăit şi dânsul, şi-a sărutat-o lin pe frunte. Îţi mulţumesc pentru credinţa ce mi-ai purtat-o până la ultima suflare!

Şi poate că şi-ar fi spus cei doi bătrâni şi alte vorbe de-adio şi de mângâiere; dar gurile le-au amuţit.

În preajmă s-a făcut tăcere. Cei care se-ntâmplaseră să se găsească lângă ei priveau înmărmuriţi. Bătrânul nu mai era om, ci se făcuse-un stejar falnic. Baucis, în schimb, era un tei subţire, alb, cu flori micuţe, dar cu mireasmă-ameţitoare.

Legenda spune despre templu că s-a sfărâmat, bătut de vânturi ; dar multă, foarte multă vreme, s-ar fi văzut încă acolo cei doi copaci: un stejar mândru şi puternic, ce-mbrăţişa cu ramurile sale un tei cu trunchiul alb şi plin de floare…

sursa: Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, vol.1, Zeii

[iunicu]

UN BĂTRÂN CĂTRE FIUL SĂU
Te rog,nu-ţi fie silă ,că tremurându-mi mâna,
Când vreau să mă hrănesc,mă murdăresc pe faţă.
...Când erai mic,cu ea,eu te ştergeam întruna,
Şi îţi dădeam ,băiete,ca să mănânci dulceaţă...
Când tot repet o frază,nu te-amărî pe mine
Că-ndrug aceleasi vorbe,până ce oboseşti.
...Când erai mic ,copile,eu gânguream cu tine,
Şi repetam cuvânte,să-nveţi ca să vorbeşti...
Ştiu că te enervezi,când mergem la plimbare,
Iar paşii mei greoi mă tin ,pierdut,în urmă.
...Când erai mic,băiete,te căram în spinare,
Şi nu ştiam,atunci,că trupul meu se curmă...
Ştiu că nu mă suporţi ,să am faţa nerasă,
Să fiu mai ponosit ,cu părul ca o claie.
...Când erai mic,copile,şi-acuma mă apasă,
Trezeai tot universul ca să nu intri-n baie...
Ştiu că îţi tulbur somnul,durerile mă seacă,
Şi tot mai grea îmi pare,acuma,bătrâneţea.
...Când erai mic,băiete,dormeam pe la prisacă,
Că-n ţipetele tale, trecură-mi tinereţea..
Mă iartă,tu,copile,că azi îţi sunt povară,
Că nu mai am putere...hai,mergi şi te-odihneşte,
Şi să nu uiţi,băiete...îţi spun a mia oară:
Că tot ce este viaţă,se trece,-mbătrâneşte...

[Donbazil]

Sal'tare!

Scrisoarea lui Csibi Barna catre mama lui Data: 23.12.2012 | Secţiunea: Jokes | De: FunkyDonkey Raportează post „ Draghe mama, se ştii că io estem bine, lucrez aicea la Abrud, la Ţara Moţilor, nu la Ţara Secuiasche. Sunt sanatos, numai un ochi vinet am la mine, albastru, che am chezut pe scara de la birou. Es am şi nişte dungi pe gât, m-a strâns de la cravata. Şi mai am o mina în gips, che mi-am prins-o la uşa de la casa unde stau, care nu are geamuri. În rest e bine. Motzii e buni cu mine, invatza la io romaneşte. Am invaţat imnul la ei „Treiasche duhul lui Iancu”. L-am invaţat pe tot. Greu. Foarte greu. Mi-au spus colegii de birou să ştiu la imn pe de rost şi noaptea ca pe Tatăl nostru. Nu ştiu cine e tatăl la ei, dar am inveţat la imn tot. O se îl chint şi la ţie chind ajung acase la Harghita…Dache mai ajung… Am inveţat şi alt chintec, e obligatoriu dimineaţa aicea la ei, „Iancule mare”. Plecut la mine se chintem cu toţii la masa, chind bem palinka. Mult palinka bem noi. De prune. Şi io şi ei. Şi chintem şi inveţem romaneşte. Ei pe mine, mai ales. Place la mine la Abrud. Mai ales che de trei zile poci minca mai bine. Che nu mai am doi dinţi. I-am pierdut undeva. Chind am chezut pe scaun de la birou. Birou mic. Am martori, che mai ierau acolo Nelu, Avram, Todor, Mihai, Radu şi popa din Abrud. Care a citit din Biblia şi avea şi o luminare. Che era intuneric. Popa nu o dat. Nu, iel nu. Iel spunea la ei „nu la fatza che se vede, la oase”. Es am luat apoi scaunul in dintzi. Şi Toma era la birou şi avea un furciu la iel. Simpaticus ember. Ascuţit furciu. Il plimba pe la ochii la mine. Bun popa asta cu io. Citit Biblia pentru mine. Chind am deschis ochii o zis che nu mai trebe la luminare. Dar nu o arunche, che cine ştie. Draghe mama, in rest e bine. M-am obişnuit aicea, cum zicea vecinul Onofrei, ca magarul. Nu ştiu al cui e magarul. „Apa, paie şi bataie”. Mai am cinci luni şi jumetate şi vin acase, mama. Repede trece. Dupe ce am ieşit de la urgenţe a fost mai bine la mine. Nu dureau toate oasele. De la reumatism, zicea medicu. La munte e mai frig. Treiasche Avram Iancu! (Aşe tre se strig de trei ori pe zi) Avram Iancu prieten la mine e. Pusilok, Csibi Barna”

Salvează râsul românesc!
www.FunkyDonkey.ro & www.Facebook.com/Bancuri

[Donbazil]

Sal'tare

Ruşii nu au nici DNA, nici ANI, nici DIICOT, nici alte mii de instituţii şi organisme care să lupte cu corupţia, aşa cum are România.

Raşid Gumarovici NurgalievÎn schimb ruşii îl au pe Raşid Gumarovici Nurgaliev, general-colonel, ministrul Poliţiei şi al Afacerilor Interne, fost KGB-ist.

Recent, din ordinul lui Nurgaliev, toţi cei 1,4 milioane de poliţişti ruşi în frunte cu cei 340 de generali au trecut prin Comisia Specială de Reatestare Profesională care i-au verificat şi la măsele şi la portofele. Cu alte cuvinte, le-au fost controlate cunoştinţele profesionale, dar şi averile. Poliţistul care nu a fost în măsură să-şi justifice averea a rămas fără ea, considerându-se că a fost furată, iar el a luat drumul coloniilor de muncă de pe lângă Cercul Polar. Scurt.

Printre cei respinşi la examenul de reatestare pe posturi s-au aflat şi 21 de generali ruşi de poliţie.

În cele din urmă, din 1,4 milioane de poliţişti ruşi, au mai rămas 800.000. “Puţini, dar buni!” a remarcat mulţumit ministrul Nurgaliev.

Comisiile de reexaminare au descoperit poliţişti ruşi posesori de cinci sau şase case, posesori de magazine, restaurante sau chiar hoteluri. Unii dintre ei erau chiar patroni de mici bănci.

Rashid Nurgaliev, un general extrem de respectat şi iubit de ruşi, cunoscut pentru sobrietatea şi viaţa lui austeră, a examinat listele cu respectivii ofiţeri şi a întrebat mirat: “Dar pentru ce mai stăteau ăştia aici în Poliţie dacă ei milionari? Cine-i ţinea pe aceşti indivizi în funcţii? Şi ce rezultate aveau aceşti veritabili oligarhi ca simpli sergenţi de poliţie? Probabil că aveau nişte rezultate fenomenale şi erau dedicaţi cu trup şi suflet muncii de poliţie dacă, putrezi de bogaţi fiind, ei patrulau noaptea pe străzi ca să prindă hoţii! Vreau să văd rezultatele muncii lor!”

Ministrul Nurgaliev nu a avut ce vedea, pentru că rezultatele cu pricina nu existau. Ca atare au zburat din posturi şi cei care îi toleraseră în funcţii pe primii.

Nu ar fi rău ca exemplul ruşilor să fie preluat urgent şi de Ministerul Român de Interne, dar şi de alte ministere din România.

Există sute de mii de funcţionari români de stat (mai ales la primării şi prefecturi), de poliţişti şi militari români, de directori ai unor companii de stat, de funcţionari prin diferite ministere care dacă ar fi luaţi acum la un control serios nu şi-ar putea justifica nici măcar zece la sută din averile pe care le deţin.

Există poliţişti, jandarmi, militari şi funcţionari români care posedă la ţară adevărate moşii. Mai mult decât atât, unii au proprietăţi prin străinătate, deţin case şi hoteluri sau pensiuni. Au contractate împrumuturi la bănci de milioane de euro. Mulţi dintre ei au acţiuni la diferite companii. Practic sunt multimilionari. Singura spaimă reală cu care se confruntă aceşti poliţişti şi funcţionari este, în mod paradoxal, spaima de a nu fi daţi afară din “serviciul la stat”.

Deşi România a revenit la capitalismul chiaburesc de acum o sută de ani de care este foarte mândră, noii moşieri şi chiaburi ai României nu se găsesc pe haturile şi ogoarele ţării ci prin birourile MAI sau prin inspectoratele Poliţiei şi ale Jandarmeriei.

O mafie de nivel naţional s-a format şi în sistemul militar de pensii.

O simplă privire aruncată asupra listelor de pensii militare arată diferenţe scandaloase şi absconse. Militari cu acelaşi grad primesc pensii extreme (unul de o 150 de euro, altul de 4.000 de euro) sub pretextul că unul dintre ei a ieşit la pensie cu câţiva ani mai devreme decât celălalt sau că unul a avut “munci de răspundere” în timp ce altul nu a avut aşa ceva. Aşa se face că în România de azi există plutonieri cu pensii de două sau de trei ori mai mari decât ale unui colonel.

Dar mai presus decât toate acestea stă neputinţa Justiţiei române de a lua măsuri contra celor care s-au îmbogăţit prin furt şi şantaj.

Presa a făcut mare tam-tam în legătură cu cazul ministrului Dan Ioan Popescu căruia i s-a pus sechestru pe bunurile deţinute a căror provenienţă nu a putut fi justificată (circa un milion de euro).

Totuşi, respectivul nu a păţit nimic. Iar în România există sute de mii de proprietari care nu pot justifica în nici un fel vilele, terenurile, conturile de milioane de euro pe care le deţin sau lăzile burduşite cu sute de kilograme de aur cu care posesorii nemaiştiind ce să facă îşi poleiesc maşinile cu el. De ce nu verifică statul aceste averi?

Nu le verifică pentru că România nu are deocamdată un Nurgaliev.

Sursa: Universul Romanesc, autor Stan Valentin

Opinie personala: Nu le verifica nimeni pentru ca toti cei care detin fraiele tarii sunt corupti, hoti, incompetenti, santajabili si direct interesati in a-si pastra propriilor averi pentru care sunt capabili sa faca orice compromis la nevoie!

Un sistem corupt si mafiot – ca cel romanesc, diferit de cel italian – poate fi curatat complet DACA in posturi cheie ar fi numiti OAMENI INTEGRI, MORALI, INCORUPTIBILI, NESANTAJABILI, NEINRUDITI CU VECHILE & NOILE STRUCTURI SI PROFESIONISTI – adica exact tipologia functionarului competent, schimbator de sisteme cangrenate, canceroase, de care decidentii actuali ai Romaniei NU ARE NEVOIE!

[Donbazil]

Sal'tare!

Nu mi-e drag ca-i monarhist, dar cand are dreptate.....Are! .....De aceea reproduc un text al domnului Plesu :.....

Andrei Pleșu 2013.
Am găsit un text, în literatura veche a Indiei (Langa Purana, II, 39-40), în cuprinsul căruia bombănelile mele şi ale altora par să fi fost anticipate cu vreo două-trei mii de ani în urmă (Puranas au apărut, în formă scrisă, în veacurile III-V de după Hristos, dar vin dintr-o tradiţie orală care, deja pe-atunci, era veche de peste un mileniu). Intuiţiile profetice ale hinduismului se referă la modul în care se va încheia actualul ciclu al civilizaţiei terestre. Iată o listă, selectivă, a simptomelor pe care le anunţă textul puranic, privind spre viitorul care e, acum, prezentul nostru:

„Coeficientul de ură din sufletul fiecărui om va cunoaşte – spun textele – o alarmantă creştere. Oamenii vor deveni din ce în ce mai iritabili. Toate marile achiziţii de cunoaştere vor fi deturnate spre scopuri impure, adică spre amplificarea răului din lume. Se va înmulţi numărul şefilor de stat de extracţie joasă şi de proastă calitate.

Lucrătorii manuali şi negustorimea vor fi înălţaţi la rang de intelectuali, iar intelectualii vor fi puşi în condiţii subalterne. Va avea loc, cu alte cuvinte, un destructurant amestec al castelor, o destrămare dramatică a ierarhiilor fireşti, o ireparabilă dezordine socială.

Necinstea va căpăta o răspândire fără precedent, la toate nivelele. Hoţii vor deveni lideri.
(Rog să nu mi se atribuie nimic din toate aceste afirmaţii! (Nu fac decât să citez un text multi-milenar! n.m., A.P.).

Femeile nu vor mai pune preţ pe propria virtute.

Proștii, impostorii, naturile rudimentare şi gălăgioase vor fi luaţi drept înţelepţi. Oamenii „drepţi“, de bună calitate, vor avea tendinţa de a se retrage din viaţa publică. În pieţe se va vinde mâncare gata-preparată (să recunoaştem că e de necrezut să auzim vorbindu-se, acum 2000 de ani, de „semipreparate“ şi de (fast-food! n.m., A.P.).

Limbile vor săraci, vorbirea se va trivializa.

Vor fi mai multe femei decât bărbaţi, vor prolifera asociaţiile criminale, va creşte numărul celor care nu găsesc de lucru.
Se vor răspândi, pretutindeni, bolile de stomac. Se va extinde moda părului purtat în dezordine şi se va generaliza starea de letargie, de lehamite, cu corolarul unei cronice incapacităţi de acţiune. Vor apărea nenumărate organizaţii religioase necanonice, blasfemia va convieţui cu fanatismul.
Se va practica, pe scară largă, uciderea fătului în pântecul matern şi se vor asasina direct sau simbolic eroii fiecărei comunităţi. Deţinătorii puterii nu o vor mai folosi în beneficiul popoarelor lor.

Discernământul (ca percepţie a deosebirii dintre bine şi rău) se va şubrezi, instituţia respectului va intra în derivă (vor fi respectaţi, preponderent, cei nedemni).

Vor câştiga teren neruşinarea, călcarea cuvântului dat, invidia.
Între părinţi şi copii vor apărea obstacole greu de trecut, forţa va prevala dreptăţii, ospeţia va declina, vulgaritatea va împânzi totul.”






Contemporanii noştri ar putea îmbogăţi acest diagnostic prin infinite amănunte, extrase din experienţa cotidiană.
Evident, nu mi-am propus să furnizez cititorului o culegere, deprimantă, de toxine.
Nu vreau, pur şi simplu, să-l indispun. Dar, pornind de la inventarul de mai sus, un igienic atac de spaimă, o mică ipohondrie nu i-ar strica.
Ar fi, poate, un început de terapeutică...

Daca are sau nu dreptate stabilitzi voi....
Sal'tare!
Donbazil - Faget

[Donbazil]

[LUCIAN AVRAM]

[Donbazil]

Sal'tare!
Scuze!....Scrisesem ceva si cand am vazut ca link-ul nu poate fi accesat am sters.....Ma bucur ca unii colegi au incercat sa ma lumineze.....( folosind bercuri mai mari ca al meu)...

[Mircea_63]

Asta o fi linkul? http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiu ... e-timpului

[Donbazil]

Sal'tare!

Nu!...Asta:Chimamanda Ngozi Adichie: The danger of a single story. E subtitrat in limba romana si desi e o poveste cam lunga, te face sa-tzi pui niste semne de intrebare....Parerea mea!
Da, acuma daca tzi-am vindut pontu' poate ca avand in vedere cunostintzele tale intr-ale "cutiei cu maimutze" reusesti sa-l dai la public....( Ca doara esti enginer nu militzian).....

http://www.ted.com/talks/lang/fr/elif_s ... ction.html.