de iunicu » 20 Oct 2011, 21:55
Când eram copil, tatăl meu avea cred că unul dintre primele telefoane din cartierul nostru. Îmi amintesc bine de tot cutia şlefuită ce atârna pe perete. Receptorul era lucios şi atârna de o parte a cutiei. Eram prea scund ca să ajung la telefon, dar obişnuiam să ascult fascinat când vorbea mama la telefon.
Cu această ocazie am descoperit că înăuntrul minunatului aparat locuia o persoană miraculoasă – numele ei era „Informaţia vă rog” şi nu exista absolut nimic ca să nu fie cunoscut de această persoană. „Informaţia vă rog” ştia numărul de telefon al oricui şi ştia şi ora exactă.
Prima mea experienţă cu această persoană atot-ştiutoare veni într-o zi când mama mea era plecată până în vecini. Jucându-mă cu sculele din pivniţă mi-am zdrobit un deget cu ciocanul. Durerea era extraordinară dar nu aveam nici un motiv să plâng, pentru că nu mă auzea nimeni căruia să-i fie milă de mine. Mergeam încoace şi încolo prin casă, sugându-mi degetul în care-mi simţeam pulsând sângele, când dintr-o dată am văzut telefonul! Am alergat repede după un taburet, şi l-am tras până sub telefon. M-am căţărat pe el, am luat receptorul din furca sa şi l-am ţinut la ureche. „Informaţia vă rog!” am zis în microfonul care se afla puţin mai sus decât capul meu.
În receptor se auzi un clic apoi o voce clară de femeie, răspunse: „Informaţia”.
- Mi-am rănit un deget – am început eu să urlu în microfon. Acum că aveam audienţă, lacrimile îmi curgeau şuvoi pe obraz.
- Da mama ta nu-i acasă? vebi întrebarea.
- Sunt singur acasă! am îngânat eu.
- Îţi curge sângele?
- Nu, am răspuns. Mi-am dat cu ciocanul peste deget şi mă doare!
- Poţi aunge la cutia cu gheaţă? m-a întrebat ea. Am răspuns că da. Ia puţină gheaţă şi pune-o pe deget, a continuat ea.
Mi-am făcut obiceiul de a suna Informaţia de atunci încolo pentru orice. Am cerut ajutor la geografie, şi Informaţia mi-a spus unde este Philadelphia. M-a ajutat la aritmetică, şi de asemenea mi-a spus că veveriţa ce am prins-o alaltăieri în parc mănâncă nuci şi fructe. Apoi am sunat când mi-a murit Petey, canarul. Am sunat „Informaţia vă rog” şi i-am povestit despre canarul meu. M-a ascultat apoi mi-a spus ceea ce spun adulţii copiilor pntru a-i linişti şi mângăia. Dar de data aceea eram nemângăiat. De ce trebuie ca păsărelele care cântâ atât de frumos şi aduc bucurie în familii să sfârşească într-o movilă de pene care zace cu picioarele-n sus în cuşca lor?
Simţind durerea mea, ea-mi răspunse: Paul, aminteşte-ţi întotdeauna că există şi alte lumi în care putem cânta! Cumva asta mi-a căzut bine.
Într-o altă zi am fost din nou la telefon: „Informaţia vă rog”! „Informaţia” mi-a răspuns vocea cunoscută. Cum se scrie „reparaţie” am întrebat-o.
Toate acestea se întâmplau într-un mic orăşel de pe coasta Pacificului. Apoi, când am avut 9 ani familia noastră s-a mutat la Boston. Îmi lipsea prietena mea foarte mult. „Informaţia vă rog” aparţinea acelei cutii de lemn din vechea noastră casă şi cumva nu-mi venea deloc să încerc telefonul nou ce stătea pe masa noastră din Boston. Dar crescând spre adolescenţă, amintirile conversaţiilor din copilărie nu m-au părăsit niciodată; adesea, în clipe de îndoială sau întrebări fără răspuns, îmi venea în minte sentimentul de siguranţă pe care l-am avut atunci. Acum apreciez cât de răbdătoare, înţelegătoare şi bună era femeia aceea pentru a-şi face timp să vorbească cu un băieţel.
Peste câţiva ani, în drum spre facultate, avionul meu făcu o escală în Seattle. Aveam cam o jumătate de oră la dispoziţie între cele două zboruri şi am petrecut cam 15 minute stând de vorbă cu sora mea care locuia acum în Seattle. Apoi, fără să mă gândesc le ce făceam, am sunat la operatoarea de la oficiul telefonic din fostul nostru oraş, şi am zis: Informaţia vă rog!
Ca prin minune, am auzit din nou vocea aceea firavă pe care o ştiam atât de bine: „Informaţia”. Fără să vreau, am întrebat: „puteţi să-mi spuneţi cum se scrie „reparaţie”? A urmat o pauză lungă, după care vocea spuse: „cred că degetul ţi s-a vindeact până acum, nu-i aşa?” Am râs. „deci tot tu eşti acolo! Nu ştiu dacă îţi dai seama cât ai contat pentru mine în anii aceia!”
„Mă întreb dacă tu ştii cât au contat pentru mine momentele în care mă sunai!” a răspuns femeia. „Nu am avut niciodată copii, şi abia aşteptam să mă suni!” I-am spus cât de mult m-am gândit la ea dealungul anilor, şi am întrebat-o dacă o mai pot suna data viitoare când trec prin Seattle. Mi-a spus că da, şi să întreb de Sally – aşa o chema.
Peste trei luni eram iarăşi în Seattle. Am sunat dar o voce diferită mi-a răspuns „Informaţia” şi aşa că am cerut-o pe Sally. „Eşti un prieten?” m-a întrebat vocea. „Da, un prieten de demult” am răspuns eu. „Îmi pare rău să-ţi spun, dar Sally a lucrat o jumătate de normă în ultimii ani deoarece era bolnavă. Acum câteva zile, a murit” Şi, înainte ca să pot închide, ea m-a întrebat: „Stai puţin: zici că te cheamă Paul”? „Da”. „Ei bine, Sally ţi-a lăsat un mesaj. L-a scris. Stai să ţi-l citesc. Spune-i lui Paul că mai există şi alte lumi în care se poate cânta! Va şti el ce înseamnă asta!”
I-am mulţumit şi am închis. Ştiam exact ce voia să spună Sally.
Odihneste-te in pace Gica!
Odihneste-te in pace Kamy!